Cea mai mică dintre „țări”[1] cum o denumea Ioan Mușlea în periplul său în această zonă etnografică, Țara Oașului, este așezată în cel mai nordic punct al României. Din străfundurile acestei emisfere cu un trecut misterios și neelucidat, se ridică oșanul, aprig la mâine, iute din fire, neaucoș din cale-afară și harnic peste măsură. Istoria zonei este vag relatată și consemnată, satele din Țara Oașului apărând pentru prima dată în documente în jurul anilor 1300. Printre primele documente oficiale ale existenței acestui ținut este consemnat de istoricul maghiar Szirmay: „Primul document care face referire la Țara Oașului datează din 1270, când regele Ungariei dona unui nobil câteva sate din hotarul sud-vestic al Țării Oașului. În acel document, Țara Oașului e pomenită ca „Terra Awas”[2]. Unii istorici susțin că originea termenului de Oaș ar fi din termenul de Awas (Oaș), care înseamnă runc (despădurire, „curătură”, „luminiș”).
În diplomele maramureșene[3] din secolele XIV și XV, Negreştiul este menționat în legătură cu „drumul sării” care pornea de la Ocnele de sare Giulești – Maramureș peste munți prin Negrești, către ținuturile sătmărene și apoi spre Pannonia.
Etimologia cuvântului Oaș, nu a fost pe deplin deslușită. Unii specialiști și cercetători au păreri diferite asupra etimologiei acestui termen. De exemplu, Gustav Weigand[4] filolog german, presupune că numele ar veni de la un anume voievod local, pe nume Oaș. Alexandru Doboș[5] afirmă că acest cuvânt ar proveni de la avas, care înseamnă păduri vechi, seculare. Teofil Ivanciuc are o ipoteză despre formarea Maramureșenilor, care ar proveni se pare din oșeni, ceea ce ar însemna că locuitorii acestei zone sunt stăpâni ai locului din vremuri de demult, „În acest sens avansăm o ipoteză, bazată pe frapanta asemănare a următorilor termeni: -oșan,
-moroșan și maramoroșan (maramureșean), care păstrează, toți, aceeași rădăcină comună, la care se
adaugă, pe măsură ce ne îndreptăm către est, noi prefixe. Observați construcția:
OȘAN;
MOR – OȘAN;
MARA – MOR – OȘAN.
Oșenii ocupă întreaga Țară a Oașului”.[6]
Chiar și locuitorii acestui ținut știu că sîntem aici di când lume’, iar pe lângă răspunsul plin de încredere, aceștia știu și legenda întemeierii acestui ținut, care nu până demult era împrejmuit cu păduri de arbori seculari, în special stejari.
În tradiția orală locală se păstrează anumite legende despre formarea acestui ținut „sălbatic”, precum era denumit Oașul. Una dintre cele mai elocvente legende cunoscute de localnici se referă la un voievod venit pe meleagurile oșenești „că mai demuut așă să știe că o zinit un voievod din autu loc. No ala ș-o făcut bârlogu lângă Bixad ș-apoi o tăt cotat să vadă cîtu-i de mare locu’ aiesta. Amu așă știm șî am audzît că, iel o avut mai muuțî feciori. Șî după ce o cotat dacă îi bun locu, o tras mejdă șî o dat cîte-o bucată de pământ la siecare prunc. Șî așă amu că noi deieste știm că pe feciori i-o chemat Negrești, pe autu Bixad, pe cela Călinești, autu Certeză, altu iară Trăsouț, la fată i-o dzîs Cămărzana, șî de- acolo am audzît noi că zine Țara Oașului”[7]. Plauzibile pentru această variantă sunt afirmațiile lui Gustav Weigand și voievodul rămas încă nedescoperit.
Poveștile și legendele din Țara Oașului circulă încă printre oșeni, de la uriași, căpcăuni, strigoi, ființe malefice, haiduci, voievozi, împărați, eroi locali, toate aceste legende îmbogățesc biblioteca oralității din această zonă etnografică plină de mister și de magie. Obiceiurile oșenilor de-a lungul anilor s-au transformat în tradiții nemuritoare păstrate cu sfințenie de generațiile trecute, în ritualuri, în grai și în port, făcând din acest ținut un adevărat ambasador în ceea ce însumează păstrarea valorilor spirituale și sociale ale unui grup trans generațional.
Fiind niște comunități preponderent orale, numeroase aspecte din lumea tradițională din Țara Oașului, nu au fost surprinse în documente. Deoarece nu au existat centre urbane importante în cuprinsul zonei etnografice a Țării Oașului, majoritatea surselor care au fost elaborate de elite se caracterizează printr-o viziune superficială, în ceea ce privește așezările din Oaș.
Din negura istoriei oșanul și-a dezvoltat un simț tenace și o înfrățire sufletească cu muzica locală, pe care a adaptat-o în orice situație grea și care i-a fost liant în momentele de răscruce care aveau să-i influențeze direct sau indirect viața.
Viața oșanului nu a fost ferită de neajunsurile vremurilor tulburi și grele, iar cercetările lui Mușlea prezintă această situație dificilă în special în zona agriculturii, „Cu toate că pământul Țării Oașului nu este prea roditor, totuși nu este sat în care să nu se facă agricultură. Se cultivă mai ales porumb, dar și grâu, secară, ovăs, cartofi, fasole și floarea soarelui”[8]. Mărica Pașca din satul Lecânța rememorează acele vremuri „uă că tari greu o fost, dădei cu sapa în pământ șî zbura înapoie, tuman ca șî cum ai da în phiatră”[9]. Însă cele mai însemnate venituri rămân fructele, iar înainte de război, din „Țara nemțească” veneau negustori să cumpere prunele neculese și angajau culegători ca aceste fructe să fie cu grijă ambalate în lăzi. Această informație s-a păstrat atât în tradiția orală[10], cât și în scrierile lui Ion Mușlea[11]. Totuși aceste încercări nu l-au doborât pe oșan, care a luptat pentru familie, pentru glie, pentru port, dar mai ales pentru egoul propriu.
Prin periplul său lumesc, oșanul a avut ca și suport moral și chiar putem discuta despre întreaga lui existență, muzica oșenească. O muzică aparte, neînțeleasă de oamenii din exterior, perturbantă după cum afirmă Speranța Rădulescu: „Dar ce este atât de derutant în muzica oșenească? Totul, s-ar putea spune, și nu doar manifestarea sa audibilă”[12].
Muzica din această zonă pentru oșan este denumit generic danț. Danțul oșenesc și oșanul sunt în strânsă legătură spirituală și culturală și î-l identifică pe acesta ca și caracter identitar. Viața oșanului fără danț nu ar exista, cum nu ar exista aer fără oxigen și apă limpede de izvor pentru a satura nevoia de sete.
În Țara Oașului, conceptul de danț este unul complex, care încorporează un sistem social unitar, cu moravuri și principii bine definite. Pentru oșan, viața sub toate aspectele ei nu este concepută fără danț. Danțul oșenesc este o sintagmă care cuprinde atât melodia oșenească propriu zisă, executată instrumental sau vocal, cât și dansul ca element coregrafic.
Danțul este:
– melodie instrumentală (ceteră și zongoră, de masă/sau ritmică)
– danț de masă (instrumentală + țâpurit)
– danț de joc (joc în perechi, tropotit, care pot include și țâpurituri).
Situațiile în care oșanul gioacă sunt diverse: în cadrul ceremonialului nupțial, botez, clăci, șezători, la diferite aniversări, onomastic, duminicile la danț la ciupercă, în sărbători și cu fiecare ocazie unde se poate auzi sau zice un danț. Conceptele oșan și danț sunt strâns legate, în rațiunea locului neexistând una fără cealaltă.
Importanța danțului în viața acestuia se regăsesc în versurile:
După danțu’ oșănesc
Uscu-mă șî mă topiesc.
Atât de profund era relația danț – oșan, că nici războaiele nu au putut opri acest fenomen. „Să giuca șî să făce danț și pe timpul războioului (Al Doilea Război Mondial)”[13].
Printre obiceiurile cele mai impregnante se numără danțul. „Me’ om la danț”? Această expresie putea fi auzită în duminici și sărbători, unde oșenii se adunau după Sfânta Liturghie la hora satului.
Danțul oșenesc are două perioade distincte și specifice, care țin de locul unde se practicau aceste întâlniri culturale din lumea satului.
Astfel, danțul în satele oșenești avea loc în unele așezări prestabilite sau stabilite spontan:
– la oboroc
– la casa popii
– sub umbra unui copac
– pe uliță
– la șură
– la casă nouă; (cei care aveau finalizată o cameră dintr-o casă în construcție, chemau tinerii la danț, pentru a bătători pământul, în schimb primeau 1 litru de vin).
– oriunde era loc de danț, indiferent că existau cele enumerate mai sus, danțul trebuia ținut!
Danțul avea o traiectorie stabilită și punctuală. Se începea duminica cu participarea la Sfânta Liturghie, după care tinerii se adunau la danț însoțiți de părinți, rude, localnici. Dar locul de joc nu rămânea stabilit doar unui singur loc, ci era mutat în aproape fiecare săptămână. Motivul nu-l reprezintă dorința oșenilor de a giuca în locuri diferite, ce constau în acțiunile pe care aceștia le săvârșeau în cadrul jocurilor. Chezăș[14] pe vremuri timp de 9 ani, Mihai Finta declară: „făceu prostii, să băteu, să omorău…de la danț să băteu cel mai mult!”[15]. Acest aspect este consemnat și de alți localnici din diferite sate ale Oașului. Așadar motivul stătea în temperamentul oșanului, care nu ezita nici o clipă când izbucnea câte-un scandal să scoată cuțitul purtat la straiță și să se apere. Multiplele bătăi și crime sunt amintite de bătrânii satelor oșenești, iar acest aspect i-a făcut pe cei care puneau la dispoziție locurile pentru joc, să le interzică acestora să se reîntoarcă în acel loc.
În aceste circumstanțe erau valabile două variante. Prima era aceea de a înceta cu acest obicei de a căuta motive de scandal în timpul danțului și de a strica atmosfera, iar a doua variantă era acela de construi un spațiu care să fie în administrația lor și care totodată să îi protejeze de vremea rea. Cum lumea de atunci nu concepea sărbătoarea fără danț, dar și fără acele altercații prostești precum sunt numite azi de bătrânii oșeni, tinerii s-au adunat și și-au adus contribuția pentru construirea unui loc propriu de joc.
Așadar după cel de-al Doilea Război Mondial, își fac aparițiile aceste structuri de lemn și care au luat denumirea de „ciuperci de danț”. Consemnarea lor nu s-a făcut în vreun act oficial, deoarece tinerii din satele oșenești și-au adus în totalitate aportul construirii acestor edificii culturale naturale, fătă intervenția autorităților. Au strâns bani, care în acele vremuri erau puțini, zona fiind săracă, au adus materialul lemnos din pădurile proprii sau din satele alăturate și au început să construiască. Întreg procesul a fost realizat intern.
Din acel moment danțul capătă un statut oficial în sânul comunității, ciupercile de joc fiind construite în vatra satului, aproape de biserică, făcând din acest edificiu pilonul de susținere și de legătură sătească.
Construcția și-a împrumutat numele după aliment găsit în pădure, deoarece prima formă veche (prima ciupercă din Certeze avea această formă) era aceea a unui stâlp de stejar înfipt, iar acoperișul era realizat din șindrilă. La scurt timp au apărut construcțiile și în celelalte sate, fiecare după posibilitatea avută la momentul respectiv și disponibilitatea tinerilor care nu erau plecați la râtaș[16]. Celelalte construcții au fost ridicate în formă hexagonală, acoperite în întregime, pentru a asigura adăpost de ploi și de ninsori. Doar ciuperca din Târșolț construită în 1964 a fost ridicată pătrată, meșterii care se ocupau de construcție nu au reușit să îi dea forma hexagonală.
Din cercetările efectuate în comunitățile oșenești la bătrânii satelor, istoricul construcțiilor datate ca și apariții, propun comunele Certeze și Cămărzana ca și pioneri în creația acestor edificii. Mihai Finta afirmă că în 1952, în spatele actualei primării, locuitorii din Cămărzana și-au construit un staul, acoperit în formă de ciupercă, pentru a-i proteja de vremea nefavorabilă. „Nici n-am știu că ce facem atunci…idee iera să avem unde ne adăposti, că vreme să schimbă, plouă, ninge, da la noi o fost prima ciupercă din Țara Oașului”[17].
Schiță ciupercă:
Lemn: stejar/brad, piatră, cuie de lemn
– pe fundație de piatră zidită, tălpi de stejar îmbinate piuă-cățel
– peste șeși este montată cununa, prin îmbinare simplă și prevăzută cu contrafișe
– pe cunună sunt montate grinzi scurte în balans (1 m. în fiecare parte), peste care sunt montate coarnele cu lețuri peste care este bătută șindrila
– centrul are un stâlp de susținere al acoperișului pe care sunt montate locurile unde stăteau ceterașul și zongorașul.
L 700*700, H 600.
Organizarea danțului duminical intra în atribuțiile chezășului, cel care era ales de tineri și în unele cazuri la dorința ceterașilor. Alegerea lui ținea de calitățile acestuia, autoritate în rândul celorlalți consăteni și un aspect foarte important, să nu fie plecat la lucru prin țară. Pentru a nu rămâne fără chezăș, se alegeau mereu câte două persoane pentru a suplini absența unuia dintre ei. În schimb acest mic tânăr antreprenor și organizator din lumea satului avea beneficii: nu plătea danțul, avea puterea de a scuti fetele pentru care avea simpatie de plata danțului și cel mai important pentru oșeni când vine vorba de danț, stătea lângă ceteraș, sub grumazu’ ceterii. Dar cea mai importantă atribuție a acestuia era siguranța muzicanților. Vasile Berce din Bixad ne explică de ce: „ceterașu’ iera pe-o bancă așă sus șî cu boncașu’[18], cu contrălău că așă iera atunce, nu iera boncaș, ăie stăteu sus ca să nu-i agiungă cu… cu cuțîtu, că, (nu râdi) care nu dzîce danțu’…. așă iera,… nu iera duminică să nu sie doi, trii înțâpaț’….așă o fost”[19].
Funcția socială a ciupercilor ca și pilon fix și statornic, a avut un impact însemnat în comunitatea oșenească din toate punctele de vedere. Socializarea celor aflați în exteriorul ciupercii era un factor important și determinant pentru comunitate, aceștia discutau despre cele întâmplate în timpul săptămânii, noutățile pe care le auzeau la radio, situația la nivel global etc. Tot în acest cadru cei mai în vârstă și care cunoșteau în mare parte situația consătenilor, se sfătuiau cu privire la mâna de ajutor care trebuiau să o dea celor aflați în nevoie, astfel se organizau mici clăci și unde unora le duceau lemne, altora lapte, carne, ouă etc., ajutând fiecare după posibilitatea proprie.
Un alt punct îmbucurător pentru membrii familiei și în special al miliției, era faptul că dănțăușii puteau fi supravegheați îndeaproape, iar în cazul unui scandal puteau intervenii pentru aplanarea conflictelor. Dar conflictele au continuat, de data acestea ele fiind și vizibile au căpătat un ecou foarte puternic chiar și peste granițele Oașului. Ajuns la 94 de ani, Vasile Berce din Bixad spune că: se băteau de la danț, dar, „să băteu de proști”[20], iar Mihaiu’ Hinti, intelectual și fost primar al comunei Cămărzana afirmă cu o doză de regret dar și cu ironia omului care ajuns la 91 de ani și a reușit să perceapă cele două lumi și acele manifestări, că: „să credeu buricu’ pământului, da ierau nimeni!”[21].
Dar cel mai important aspect în comunitatea oșenească era acela că : „danțul organizat în ziua de odihnă încărca spiritual întregul sat”[22]. Atmosfera era una de veselie și distracție, muzica era ritmată, iar printre giucat și tropotit, țâpuriturile, aceste expresii vii ale neamului oșenesc și prin care ele se transmit toate trăirile sufletești ale unui om, se auzeau în ecoul acestor construcții cultural naturale de lemn, ciuperca, cele care au fost martore tăcute a generații de oșeni care i-au bătătorit talpa, asistând la povești de dragoste, tineri cu un glas ca de cuc ori mierlă, la șușotelile fetelor care erau chemate la danț, la coconii vlăjgani în care sierbe sângele după câteva pahare de pălincă și la marea adunare locală, la mulțimea de oameni care odinioară șădeu acasă, în propria glie, alături de familie, rude și vecini.
Schimbările economice la nivel național și mondial au avut un impact considerabil și o influență asupra acestor oameni. Timpul care de multe ori nu are răbdare cu oamenii, a lăsat cu timpul satele oșenești goale, iar ciupercile de lemn care odinioară erau pline ochi, au început încet să rămână o amintire tăcută a danțului pe vremea când așa trebuia să fie.
Dar danțul oșenesc nu se raportează la uliță, la oboroc, în șura popii și nici în edificiul construit în vatra satului. El nu stagnează și nu se rezumă la un loc anume, atât timp cât inima oșanului bate pe acest pământ.
Importanța danțului pentru identitatea locală este nemărginită, nu există granițe și nici putere de înțelegere pentru oamenii din exterior cu privire la ceea ce înseamnă aceste fragmente adunate la un loc pentru oșan, și derutante și sălbatice pentru publicul exterior. Danțul, este similar aerului, apei, hranei care asigura saturația trupească, el, în maleabilul lui distorsionat și tensionat îl încarcă și îl descarcă pe oșan deopotrivă. Putem afirma din cunoștințe de cauză că dacă oșanul nu ar fi avut danțul ca și aliat și în special țâpuritura, oșanul ar fi dispărut încet și treptat în soarta pomenirii.
[1] Ion Mușlea, Cercetări etnologice în Țara Oașului și la minerii din nordul Transilvaniei, Ed. Dacia XXI, Cluj Napoca, 2011, p. 5.
[2] Szirmai Szirmay Antal, Szathmár vármegye fekvése, történetei és polgári esmerete, Buda, 1810.
[3] Gheorghe Focșa, Țara Oașului – studiu etnografic. Cultura materială, Vol. II, Ed. Muzeului Satului, București, 1975, p.28.
[4] Gustav Wiengand, Samosch und Theiss-Dialekte, în „Sechster Jahresbericht des Instituts fur Rumanische Sprache”, Leipzig, pp. 1-85.
[5] Alexandru Doboș, Dacia izvorul neamurilor, Ed. Obiectiv, Craiova.
[6] Teofil Ivanciuc, Moroșan și maramureșean. Câteva considerații de ordin istoric, geografic și lingvistic, Publicat în „Acta Musei Maramorosiensis”, XVI, Sighetu Marmaţiei, 2020, pp. 746-753.
[7] Gheorghe Zele, informator, Boinești, 75 ani, 2015.
[8] Ion Mușlea, Cercetări etnologice…, ed. cit., p. 20.
[9] Marica Pașca, informator. n. sat Lecânța (Lechința), comuna Călinești Oaș, 84 ani
[10] informator Zele Petru, n. 1921, sat Boinești, com. Bixad, jud. Satu Mare.
[11] Ion Mușlea,…..ed. cit., p. 20.
[12] Jacques Bouët, Bernard Lothar, Speranța Rădulescu, Din răsputeri. Glasuri şi cetere din Ţara Oaşului, Institutul Cultural, București, 2006, p.47
[13] Ioan Berce, (Nonuțu’ lu’ Andreiu Berce), informator, n.12.05.1932 (conf. lui, născut în martie), com. Bixad, 93 ani
[14] Chezăș – denumirea organizatorului
[15] Mihai Finta (Mihaiu’ Hinti)- informator, n.09.01.1934, Cămărzana, 91 de ani
[16] Râtaș- cuvânt dat de oșeni pentru muncile practicate în țară; defrișări
[17] Mihai Finta, ibdem
[18] Boncaș- nume dat zongorașului
[19] Informator Vasile Bercea, n.1958, comuna Bixad, 57 ani.
[20] Informator Vasile Berce, n. 1931, comuna Bixad, 94 de ani
[21] Mihai Finta (Mihaiu’ Hinti)- informator, n.09.01.1934, Cămărzana, 91 de ani
[22] Ioan Nistor, Strigătura și dansul ideilor. Dr. Ing. Ioan Chioreanu-Oaș, schiță bibliografică, Ed. Citadela Satu Mare 2011, p. 32.